Scripturile Satenei (Partea IX)

IX. Religiile sclavilor 1. Budismul Budismul este una din religiile cele mai raspandite, dar mai ales in Tibet, India, China, Birmania, Mongolia, Japonia si Rusia. Budismul a aparut acum 2500 de ani. Invatatura budista se adresa tuturor carora cautau sa se elibereze de oranduirea bazate pe caste, de puterea brahmanilor care consfinteau aceasta oranduire. Propavaduitorii budismului sustineau egalitatea oamenilor in fata zeilor. Confirm invataturii lor, fiecare om, indiferent de casta din care facea parte, poate dobandi "fericirea suprema". Aceasta invatatura atragea multi adepti, mai ales din randurile sclavilor. Dar in loc sa indemne la lupta, pentru instaurarea adevaratei egalitati, pentru organizarea vietii, budismul propavaduia smerenia, renuntarea la toate placerile vietii. Una din bazele budismului este invatatura sa despre suferinta, care sustine ca in viata totul este suferinta: nasterea omului, intreaga lui viata si moartea sunt intovarasite de boli si lipsuri, intr-un cuvant numai suferinte. Nenorocirea consta in fapul, sustine budismul, ca oamenii cauta sa dobandeasca bunurile pamantesti, ca sunt legati de viata. Ca sa eviti suferintele, trebuie sa renunti la placerile vietii, fiindca ele dau nastere la suferinta. Chemandu-i pe oameni sa renunte la placerile vietii, budismul afirma ca dorinta de a trai mai bine naste suferinta; prin insusi acest fapt el proclama zadarnicia tuturor eforturilor indreptate spre realizarea fericirii pe pamant. Cui ii foloseste insa aceasta invatatura? Ea foloseste exploatatorilor care au facut din budism o arma a lor. Condamnand masele populare la lipsuri in viata de pe pamant, aceasta invatatura cheama masele la smerenie si le fagaduieste o fericire mare dupa moarte. Daca omul a suportat cu rabdare si fara sa cranceasca toate greutatile vietii, atunci, sufletul lui, independent de casta din care face parte omul, se va reincarna tot intr-un om, de asta data fericit si norocos, ori va nimeri chiar in rai si treptat va ajunge la fericirea suprema – nirvana – adica la linistea si pacea vesnica. In fiecare manastire budista exista un "Buda viu" – un Hofo. Acest Hofo este considerat intruchiparea celui de sus pe pamant, si atunci cand moare, sufletul lui nemuritor trece intr-un copil care s-a nascut chiar in clipa mortii batranului Hofo. In felul acesta apare un nou Hofo. Daca insa, in timpul existentei sale pamantesti omul protesteaza si se razvrateste, daca viata pe care a dus-o nu corespunde cerintelor budiste, atunci in viata viitoare sufletul lui va trece intr-un sarpe, intr-o planta sau intr-o insecta. Astfel, indemnand oamenii sa nu se impotriveasca raului, invatatura budista abatea masele populare de la lupta pentru imbunatatirea vietii lor. Se intelege ca aceasta invatatura era pe placul claselor stapanitoare ale societatii. 2. Islamismul Islamismul e raspandit mai ales in Turcia, Iran, statele arabe, Afganistan, India, Pakistan, Indonezia, China si in anumite regiuni ale Rusiei de astazi. Islamismul a aparut acum aproape 1400 de ani. Conform invataturii expuse in cartea sfanta a musulmanilor – coranul – musulmanii trebuie sa recunoasca existenta unui singur dumnezeu. Alah si a profetului sau, Mahomed, sa creada in ingeri si diavoli, in rai si in iad, in faptul ca lumea a fost creata de dumnezeu si in invierea mortilor, in ziua judecatii de apoi, Islamismul obliga pe drept-credinciosi sa faca in timpul zilei cinci rugaciuni, sa tina posturile si sa fie gata oricand sa duca razboi pentru a apara credinta. Scopul si menirea religiei islamice, ca si a oricarei alta, consta in a-i face pe credinciosi sa indure fara murmur toate lipsurile pe pamant, pentru a-si cuceri fericirea de dincolo de mormant. Prin preceptele sale "divine", coranul consfiinteste inegalitatea si exploatarea, cerand saracilor supunere fata de exploatatori. "Credinciosi – spune coranul – supuneti-va trimisului sau si acelora dintre voi care au puterea" (cap. al IV-lea, versetul 62). Foarte multe versete din coran vorbesc de viata de dincolo de mormant. "Viata de aici nu-i decat o desertaciune, naluca, pe cand viata viitoare e fericirea cea mai mare pentru drept-credinciosi" (cap. al VI-lea, versetul 31). Ademenindu-i pe musulmani cu fericirea raiului, coranul in acelasi timp ameninta cu pedepsele ingrozitoare ale iadului pe cei "nesupusi": "De fiecare data cand pielea lor se va arde o vom inlocui cu alta ca sa ne putem desfata cu chinurile lor" (cap. al IV-lea, versetul 59). Incercand sa sperie oamenii cu chinurile care ii asteapta in viata de dincolo de mormant, daca nu vor indeplini prescriptiile coranului, religia musulmana ii invata sa nu lupte impotriva raului, sa nu se gandeasca la trupul lor pieritor, ci sa se ingrijeasca numai de mantuirea sufletului, sa fie devotati lui dumnezeu si autoritatilor. Alah, invata coranul, i-a dat fiecarui om soarta lui, pe care nimeni nu este in stare sa i-o schimbe si nici nu trebuie sa incerce s-o faca. Cei asupriti si exploatati nu trebuie sa invidieze bogatia celor care ii asupresc si exploateaza "Nu-ti opri ochii – spune coranul – asupra bunurilor cu care sunt inzestrate unele familii" (Cap. al XX-lea, versetul 131). Nu-i oare limpede ca o asemenea invatatura nu este in favoarea celor ce muncesc, ci a asupritorilor lor? 3. Crestinismul La fel ca si Islamismul, acelasi sens social il are si Crestinismul. Religia crestina s-a nascut acum aproximativ 2000 de ani in imperiul roman sclavagist. Se stie ca imperiul roman s-a format in urma unor razboaie de contopire. Ca sa mentina sub ascultare tarile cucerite, Roma trebuia sa recurga numai la forta armelor. Aproape jumatate din populatia imperiului roman era formata din sclavi care nici macar nu erau considerati oameni. Stapanii de sclavi puteau sa dispuna cum voiau de munca si de viata sclavilor: sa-i supuna la pedepse corporale, sa nu le dea hrana, ori sa-i condamne la moarte. Sclavii s-au rasculat in repetate randuri impotriva asupritorilor lor. Dar, in acele vremuri, imperiul roman sclavagist era inca destul de puternic ca sa poata rezista. Nenumaratele rascoale spontane ale sclavilor si ale popoarelor asuprite erau inecate in sange fara pic de mila. Paturile exploatate ale societatii romane – sclavii si saracimea – nu aveau o clara constiinta de clasa, erau prost organizate si dupa infrangere isi pierdeau speranta de a se mai elibera prin propriile lor forte. De aceea, ele isi puneau toate sperantele in Dumnezeu, nadajduind sa capete de la el izbavirea de suferinte. In mijlocul acestor oameni saraci, deznadajduiti, a inceput sa se intareasca credinta ca se va ivi un mantuitor din cer care le va usura soarta. In aceste conditii ia nastere ideea venirii pe pamant a lui dumnezeu insusi sau a fiului lui dumnezeu – Isus Hristos. Aceasta idee care i-a cuprins pe sclavi a fost insusita si de popoarele oropsite care gemeau sub greul jug al imperiului roman. Religia crestina a aparut ca religie a sclavilor si libertilor (sclavi romani eliberati), ca religie a popoarelor exploatate si lipsite de drepturi din imperiul roman. Crestinismul atragea masele muncitoare prin invatatura sa despre egalitatea tuturor oamenilor in fata lui Dumnezeu. Religia crestina se adresa tuturor oamenilor, fara deosebire de nationalitate si in primul rand paturii de jos, inrobite, ale societatii romane. Dar crestinismul nu ajungea in propovaduirea sa pana acolo incat sa ceara instaurarea pe pamant a imparatiei lui Dumnezeu. Propovaduitorii crestinimului fagaduiau tuturor oamenilor fericire si multumire vesnica, dar nu pe pamant, ci in cer. Ei explicau situatia politica si economica grea a maselor populare prin aceea ca toti oamenii sunt pacatosi si nicidecum prin nedreapta oranduire sclavagista bazata pe exploatare. Foarte curand insa, crestinismul, care la inceput a fost religia sclavilor si oprimatilor, se transforma in religia asupritorilor care il folosesc pentru a-si intari dominatia. Crestinismul a devenit instrumentul stapanilor de sclavi impotriva oprimatilor. Cu ajutorul religiei crestine, stapanii de sclavi incercau sa justifice exploatarea si sa formeze masele de sclavi sa renunte la lupta pentru imbunatatirea existentei lor pe pamant. "Cate sunt sub jug slugi – se spunea in epistola intai a apostolului Pavel catre Timotei – sa socoteasca pe stapanii sai vrednici de toata cinstea..." (cap. al VI-lea, versetul 1). Aceste cuvinte nu contin nimic surprinzator. Pentru a afirma acest lucru, crestinismul nici macar n-a avut nevoie sa-si schimbe radical doctrina. Inca de la aparitia sa, crestinismul continea germenii acelor principii, care au facut din el, ca de altfel si din celelalte religii, un instrument de asuprire al celor ce muncesc. Asa, de pilda, crestinismul primitiv nu nega de loc proprietatea privata, iar ideea egalitatii n-o intelegea decat ca egalitate a tuturor oamenilor in fata lui Dumnezeu. Aparuta in Asia si Africa, in mintile saracilor si sclavilor striviti de jugul unei exploatari barbare, religia crestina chiar de la inceput le-a deschis maselor oropsite nu o iesire reala, ci una aparenta, din situatia grea in care se aflau. Ea nu tindea catusi de putin catre o reorganizare sociala, ci fagaduia credinciosilor o viata fericita numai dupa moarte in "imparatia vesnica a domnului". Ea nu-i indemna pe cei asupriti la lupta impotriva asupritorilor, ci la smerenie si rabdare, fagaduindu-le pentru aceastea fericirea vesnica in ceruri. "Crestinismul – arata F. Engels – nu cunostea decat o singura egalitate a tuturor oamenilor, aceea a pacatului originar egal, egalitate care corespunde intru totul caracterului sau de religie a sclavilor si oprimatilor". Morala crestina poarta in sine multe contradictii. Daca cercetam mai indeaproape felul cum este expusa in evanghelii invatatura lui Hristos, vedem ca la fiecare pas ea se contrazice pe sine insasi: Hristos cand apare ca un pacificator, cand proclama ca n-a venit sa aduca "pacea pe pamant, ci sabie". In evanghelia lui Matei se atribuie lui Isus urmatoarele cuvinte: "Fericiti, facatorii de pace, caci ei fii lui Dumnezeu se vor chema", "Nu te impotrivi raului", iar in capitolul 10 se spune: "Tot pomul ce nu aduce rod bun este taiat si aruncat in foc" (aceste ultime cuvinte erau folosite cu predilectie de "sfanta inchizitie", care a trimis pe rug mii de oameni intru slava "adevaratei credinte"). In evanghelia lui Luca se propovaduiesc idei potrivnice proprietatii private: "Toate cate ai le vinde si da saracilor", "Mai lesne este camilei prin urechea acului a trece decat bogatului a intra intru imparatia lui Dumnezeu" (cap. al XVIII-lea). Iar in evanghelia lui Matei (cap. al XXV-lea) se spune ca tot "celui ce are se va da lui si va prisosi iar de la cel ce nu are si ce are se va lua de la el". Intr-o faza mai tarzie a dezvoltarii sale, crestinismul nu mai condamna bogatia si inegalitatea. Bogatilor li se cerea numai "sa fie binefacatorii celor aflati la nevoie". Cu ajutorul unei mici scamatorii de logica, teologii crestini au cautat sa imapace morala exploatatorilor cu morala potrivnica proprietatii private. Moralistii crestini sustineau ca nici bogatia si nici saracia luate ca atare nu-l fac pe om bun sau rau. Totul depinde de atitudinea omului fata de acestea. Si bogatia si saracia, spun slujitorii bisericii, isi au atat avantajele si foloasele lor cat si ispitele si primejdiile lor. In legatura cu aceasta, ei se refera adeseori la parabola lui Solomon in care se gaseste urmatoarea rugaciune: "Doua lucruri cer de la tine, sa nu-mi iei inainte de ce voi muri eu: desertaciunea si minciuna indeparteaza-le de la mine, bogatie si saracie nu-mi da, ci da-mi sa mananc atata paine de cat am trebuinta, ca nu cumva dupa ce ma voi satura sa ma lepad de tine si sa zic: "Cine este domnul?" ca nu cumva dupa ce voi saraci sa ma apuc de furat si sa iau numele domnului in desert" (cap. al XXX-lea, versetele 7,8,9). Moralistii crestini afirma ca nu-i condamnabil sa fii bogat si explica acest lucru prin faptul ca insusi Dumnezeu i-ar fi dat omului dreptul de a stapani pamantul, iar orice bogatie este un rod al pamantului. Averea ii da omului o anumita independenta care ii este necesara pentru activitatea lui in societate; tot ea ii ofera posibilitatea de a face acte de binefacere. Dar avad avere, trebuie sa ramai independent de ea in interiorul tau, sa nu fii prizonierul ei. Cat despre saraci, acestia trebuie sa respecte independenta lor fata de saracie. Condamnati sa traiasca in saracie, ei trebuie sa se impace cu aceasta situatie, sa doreasca sa ramana saraci. Saracia isi are primejdiile si ispitele sale: ea prilejuieste invidie, nemultumire, lasitate, carteala impotriva lui Dumnezeu; ea isi are insa avantajele sale, deoarece il scuteste pe om de tot felul de vicii legate de bogatie. Proclamand ca morala ei este sfanta, biserica crestina a trecut in randul "sfintilor" ei slaviti si pe bogati si pe saraci. Ploconindu-se in fata bogatilor, in fata claseloe exploatatoare care au luat-o in serviciul lor, biserica a creat de fapt termenul cel mai prielnic pentru savarsirea a tot soiul de crime. In evul mediu biserica catolica a desfasurat un larg si cinic negot cu indulgente (iertare de pacate acordata credinciosilor in schimbul unei sume de bani) sub pretextul ca Dumnezeu avea un "fond anexat" de fapte bune savarsite de sfinti si deci are de unde sa-i ierte pe pacatosi. Indulgenta il izbavea pe cumparator nu numai de pacatele pe care le-a savarsit, dar si de acelea pe care avea de gand sa le savarseasca. Cancelaria papala intocmise un intreg mercurial de preturi pentru indulgente si un catalog al pacatelor. Indulgentele au fost o colosala sursa de venituri pentru visteria papala. Bani sa ai ca sa-ti cumperi iertarea pacatelor si poti pacatui cat iti pofteste inima! Aceste lucruri au fost ascunse si inca mai sunt practic, tinand cont ca multa lume nu le stie. Crestinismul, ca si celelalte religii descrise mai sus, sadeste in sufletele credinciosilor ideea "desertaciunii tuturor lucrurilor pamantesti", ideea ca viata de pe pamant nu este decat o iluzie lipsita de sens, neinsemnata in comparatie cu "viata vesnica de dincolo de mormant". Vorbind despre "viata de dincolo de mormant", despre viata fericita a sufletelor celor drepti, aceasta religie insufla oamenilor muncii supunere psi smeranie in fata greutatilor vietii, ii indeamna pe cei ce muncesc sa renunte la toate. "Hristos a rabdat si ne-a poruncit si noua sa rabdam" – iata cea mai importanta porunca a moralei crestine. Cu cat oamenii sufera mai mult pe pamant, fara sa cranceasca, cu atat mai sigur isi castiga rasplata in ceruri, sustine religia. Asemenea indemnuri au drept scop sa educe in popor supunerea in fata puternicilor acestei lumi. Religia indreapta pe un drum fals nazuinta oamenilor spre o viata mai buna; ea transpune in viata de dincolo de mormant realizarea fericirii visate de cei obiditi. In aceasta se manifesta in mod deosebit de evident continutul reactionar al multor religii. Religia, in special crestinismul, a fost intodeauna o arma a claselor exploatatoare in lupta lor impotriva maselor exploatate.

( Scrisa de Magus Hessian Mallzebuth (2006 – anul 41 Satanic) )